Înapoi în Bucureşti. Internet adevărat din nou. PC-ul meu. Aglomeraţie.

Îmi era dor, sincer. Şi poate nu mi-ar fi fost aşa dor dacă în ultimele 3 săptămâni cât am fost în concediu lucrurile decurgeau cât de cât cum mi-aş fi dorit. Mai exact, nu credeam că o să se ajungă unde s-a ajuns cu aşa zişii mei prieteni. De la persoanele cu care mi-am împărţit anii de liceu şi tot odată cele mai frumoase amintiri pâna la cele pe care le cunosc foarte puţin sau chiar deloc. Risc să greşesc, dar îmi asum riscul să îi bag în aceeaşi oală. Poate unele din ele citesc rândurile astea, poate nu. Poate unele din cele care citesc se simt sau poate nu.

Saluturi cu jumătate de gură, aceeaşi gură care acum puţin timp îmi povestea eşecul vieţii si eu încercam să ajut sau acum ceva mai mult timp prezenta planul de atac al următorului chef. Sau încercări frumoase de a mă evita, gen “am puţină treabă acum, te sun mai încolo” şi apel se făcea. Şi dacă aveam ghinionul să ne întâlnim întâmplător în oraş tot eu eram vinovatul. Fete cu care nu voiam decât să schimb două vorbe la o cafea, dar care mi-au înţeles greşit invitaţia, au ridicat brusc nasul şi au pornit un lung lanţ de amânări “pe mâine” găsind în fiecare zi diferite scuze, dar ţinând neapărat să încheie conversaţia cu un “promit că mâine ieşim, te rog să mă suni tu că eu nu am credit“. Sau fete care înainte să-mi încep concediul mă întrebau aproape zilnic când mă duc acasă, iar 3 saptamani cât am stat acolo nu au raspuns la telefon, au dat ton de ocupat sau mai ştiu eu ce.

.. habar nu am ce se întâmplă cu toată lumea, dar abia acum mi-am dat seama cât contez eu pentru ei. Adică deloc. Ce rămâne de facut ?

O să intru în amănunte când o să am timp şi dispoziţia necesară. Acum e 4 dimineaţa, sunt obosit şi am de gând să ajung şi pe la birou puţin mai târziu.