Acest entry ar putea fi considerat un răspuns la toate întrebările de genul “Pe acasă când mai vii ?“. Uite că nu mai prea vin. Nu mai vin pentru că nu am ce face acolo. Ultimele 3 dăţi când am venit am rămas foarte neplăcut impresionat să văd pe străzi mai mulţi ţigani decât români. Şi nu e vorba că sunt rasist, nu. Dar sunt ţigani cu impresii, nu orice ţigani. Am plecat noi, toţi, care eram anonimi şi fără putere şi a rămas spuza. Unul din motivele pentru care mai mergeam acasă era Club Caractere, pe care îl frecventam de când eram copil. Acolo am crescut, acolo am cunoscut mulţi prieteni, acolo s-au scurs, odata cu berile de pe tricouri, şi cele mai lungi/frumoase/cum vreţi voi party-uri din viaţa mea. Am observat că unele lucruri s-au schimbat. Şi anume cam toate.

Trecând puţin prin istoria Club Caractere, care întâmplător sau nu este, sau cel puţin a fost, clubul meu de suflet, aş vrea să postez o poză de acum 3-4 ani. Şi asta doar aşa, pentru un contrast cu poza de la începutul entry-ului:

Cum ziceam, de la a sta în club până se umple de lumină naturală, şi chiar şi după, până la a sta să te uiţi la o duduie plină de impresii, cu 30 de aparate foto/telefoane & stuff îndreptate spre ea de către fauna masculină singuratică locală, e distanţă mare. Unde sunt partyurile noastre de pe mese, unde sunt beţiile crunte prelungite spre cafeaua de dimineaţă, unde sunt fetele cu care poţi sta de vorbă fără să-şi dea ochii peste cap ?

Unde e clubul ăla al vechi, maron, cu mesele de sticlă şi plin tot timpul de şerveţele pe jos ?

Nu mai e nimic din tot ce a fost. Au rămas doar zecile de şmecheri cu parfumurile fine, preamachiatele piţipoance tripate pe bani şi un club rece, neprimitor.

Trist, dar adevărat. Ruşine, Caractere !