Bătaia vecinilor de ieri mi-a adus aminte de una din cele mai haioase (şi sângeroase) întâmplări din copilăria mea.

Se întâmpla acum vreo 15 ani, la bunici, unde petreceam mare parte din vară cu soră-mea şi una din verişoare. Vară-mea era plecată cu bunică-mea la cules de nu-ştiu-ce, iar eu cu soră-mea tolăniţi în pat. Ţin minte că de multe ori mă dureau oasele şi capul de la atâta lenevit. Ce mai viaţă ! ..în fine, să revenim. Din lipsă de ocupaţie, Aida, care e cu 2 ani mai mare şi probabil înţelegea câte ceva din viaţă, începe să mă întărâte. Îi dau o palmă. Încetează. După 5 minute începe iar. Avea (şi încă are, dar nu o mai bag în seamă) un stil aparte de a te scoate din sărite. Îi mai dau 2 palme. Îmi dă una rest. În momentul ăla m-au apucat toţi dracii, am luat-o de păr cu ambele mâini şi am dat-o cu capul de marginea de lemn a patului.

Secunda 2: ea întinsă în pat, aparent leşinată. Eu, exasperat de ideea de Şcoala de corecţie. Secunda 3: eu plângând la capul ei, mângâind-o, rugând-o să se trezească, cerându-mi scuze, dracu mai ştie ce făcând. În momentul ăla nu s-a mai putut abţine şi a bufnit în râs. Eu, de draci că m-am făcut de căcat degeaba, i-am mai dat trei palme din tot sufletul. Mi-a dat două înapoi. Una din ele peste nas (care era la vremea aia foarte sensibil).

Secunda 2: eu plin de sânge, urlând să fac atmosferă, ea cu batista pe faţa mea, cu scuzele şi lacrimile de rigoare. Îmi acoperea nasul să nu mai curgă sânge şi gura să nu mai ţip.

.. five minutes later, Andrei is feeding the birds. Aida is playing with her toys, like nothing bad happened.

• Morala: Bătaia e bună, dar doar atunci când nu câştigă nimeni.